În urmă cu patru ani, într-o altă zi fierbinte de august, tatăl meu a plecat de lânga noi, hotărând să-și mute sufletul bun și inima iubitoare în eternitate.
Nu sunt sigur care este prima mea amintire cu tatăl meu, dar ar putea fi aceasta: eu stând cu ambele picioare de copil pe picioarele lui din față; mergea cu mine stând așa, în timp ce mă ținea ambele mâini pentru a preveni o eventuală cădere. Am simțit multă bucurie în acea mișcare care pentru mine era înapoi, dar m-am bucurat și de apropierea de uriașul meu protector. La acea vârstă, tatăl meu era cel mai puternic om pe care l-am cunoscut vreodată, cel mai deștept și cel mai abil care a existat pe Pământ.
Pe măsură ce am crescut, acea imagine a lui nu s-a stins. În schimb, s-a îmbunătățit. Să fiu crescut de doi îngeri, mama și tatăl meu, a fost cel mai mare privilegiu pe care l-am putut avea vreodată. Ei au pus cărămizile moralității, conștiinței și cunoașterii care mi-au construit caracterul, eu a trebuit doar să adaug mortar.
Unul dintre cele mai mari șocuri ale existenței mele din copilărie a fost să realizez că moartea nu era doar un lucru real, ci și o certitudine. A fost greu să accept acel adevăr. De atunci, singura mea experiență religioasă s-a bazat pe speranța că părinții mei sunt nemuritori și m-am străduit din răsputeri să păstrez această credință. Raționalitatea m-a convins de fiecare dată că astfel de speranțe nu sunt realizabile.
Propulsându-mă prin adolescență spre maturitate, am petrecut atât de multe momente prețioase împreună cu tatăl meu, în pădure, pe pajiști, în văi și pe vârfuri, plimbându-ne pe muntele meu natal, învățând să iubesc fiecare bucată din el, fiecare lucru viu sau neviu. Pentru o vreme după aceea, am privit acei ani ca fiind pierduți. Sper că tata a iertat acea blasfemie a mea. Pentru că am greșit atât de mult! Aceia au fost de fapt anii în care s-a finisat peretele neted al personalității mele și nu i-am apreciat suficient pentru că mă uitam doar spre viitor. Sunt destul de norocos, însă, că am nimerit aterizarea perfectă.
Patru ani ar putea părea mult timp, dar în comparație cu eternitatea nu sunt nici măcar cât un grăunte de nisip. Universul este complex și, cu mult timp în urmă, am renunțat să încerc a-l mai înțelege, dar încă sper că undeva, în acel infinit, raiul există și că el este un munte. Un munte verde, uneori alb, cu dimineți răcoroase și seri calde, cu aer curat și parfumuri de brad și molid.
Pot spune că aceasta este o imagine foarte asemănătoare a unui loc foarte pământesc, cel în care am crescut protejat de cel mai frumos bărbat. Dar mi-e teamă să vorbesc despre lacrimile pe care m-am chinuit să le opresc când am văzut acea rană uriașă deschisă care este acum acel loc. O vreme am încercat să cred că tata a luat toți acei copaci, toate apele și animalele umile să i se alăture în eternitate, dar știu că este imposibil, pentru că el era cel mai dăruitor, cel mai puțin înclinat spre posesie și cel mai empatic om. Mă întreb unde a găsit toată acea bunătate a lui și cum a păstrat-o printre toate relele lumii. A luat-o de la molidul care stătea cu încăpățânare să înfrunte toate vânturile și toate frigurile, ori de la muntele care a înfruntat vicisitudinile cu o răbdare imperturbabilă, a învățat-o de la păsările care zburau spre cer, a văzut-o în privirea pașnică a unui animal sălbatic?
Este 11 august 2022, la patru ani după ce tata s-a stins din viață, într-o stare agitată pe care noi nu am putut-o înțelege. Pentru cei optzeci și trei de ani în care ne-a binecuvântat, nu sunt suficiente momente pe care să le dedicăm memoriei lui, dar ele trebuie păstrate pentru acea eternitate invizibilă. Există atât de multă tristețe inevitabilă, dar ar trebui să existe mult mai multă recunoștință pentru toți anii în care i-am avut.
Amintirile despre el pe care le avem, le păstrăm și cinstim sunt prima dovadă a eternității pe care nu o cunoaștem. Moștenirea ce am primit-o ca baza a caracterului nostru este ceea ce trebuie să ne facă să mergem înainte.
Vântul sufla; pârâul cântă; soarele straluceste; stelele ne privesc. Fluviul de păreri de rău se varsa în oceanul recunoștinței.
words-of-mine 