Three Years

The following could only have been written in Romanian…

Trei ani s-au scurs, ca intr-o clipa, ca zbaterea aripilor unui fluture, nesimtita si neauzita, ca si timpul care in al sau peren zbor trece pe langa noi, pe langa bucuriile noastre, pe langa suferintele noastre. Ce ne ramane din  zbaterea de zi cu zi sunt doar amintiri, dulci memorii ale clipelor fericite, dureroase aduceri aminte ale clipelor de disperare. 

Trei ani  fara Tata, ramasi sa ne vedem singuri de rostul nostru in vremelnica lume, dupa ce a plecat spre eternitatea pe care putem numai sa o imaginam. 

Trei ani, in care, suferinta lui de dinaintea marii plecari, ne-a ramas rana deschisa in suflete.

Trei ani , in care, amintirea clipelor de pace si liniste pe care le-am trait impreuna, a fost mereu acolo, in noi, sa ne impinga mereu sa mergem mai departe.

Trei ani, in care, viata ne-a daruit de toate, bune sau mai putin bune, in care ne-am urmat fiecare calea pe potecile intortocheate ale unei lumi tot mai zbuciumate.

Zilele insorite de toamna, cand frunza codrului, pe care Tata l-a iubit enorm, isi schimba culoarea in pasteluri aramii, ne aduc mereu in minte, zilele petrecute pe potecile muntelui, admirand si visand, minundu-ne de cel mai neinsemnat eveniment. 

Pasi calcand cu sfiala peste frunzisul asternut sub coroana taciturnilor arbori, cu frica sa nu tulbure cu ceva mersul lumii si al lucrurilor, asa cum au fost ele randuite.

Raze de soare, facandu-si curajoase loc printre ramurile de deasupra, sa mangaie muschii, vlastarii tineri, si crestetele noastre preocupate de majestica transformare sezonala a padurii.

Adieri de vant, brize de aer, sosite de la mari departari, dinspre oceane pe care le cunoscusem doar din povesti, sa faca ierburi si plante sa danseze fericite sub cupola magnifica a molidisului.

Creaturi pamantene, nevazute, sa facă tufe sa fosneasca, urmandu-si rostul zilelor lor in paradisul de bradet si ozon.

Pasari, razlete gaze, sa tulbure cu a lor aripi mersul alene al timpului.

Toate la un loc, personaje într-un decor prin care ne duceam pasii cu Tata, ascultandu-i vorbele cu lipsa de rabdare, caci in venele noastre curgeau cu repeziciune torentele adolescentei, izbucniri de apa ale unor visuri posibile doar in neostoita imaginatie a pubertatii.

Visuri spre care am plecat si, cateodata realizat, cateodata esuat.

Realizari si esecuri, care s-au acumulat în experiente ce ne-au adus unde suntem, sa ne pregateasca pentru ceea ce vom fi, fiecare, gasindu-si, surprinzator, conexiuni, cu povestile aparent naive pe care le auzeam de la Tata, atunci de mult, pe potecile paradisului. 

Oare cate povesti am pierdut, in graba noastra, oare cate sfaturi ce ne puteau pregati mai bine pentru zagazurile pe care urmam sa le intalnim in cale?

Ce mica pare acum gradina Apusenilor, gradina copilariei noastre, proiectata peste grandioasele unduiri geografice ale Americii.

Inca de pe timpul primilor pasi in minunatele parcuri ale Noii Lumi, mă gândeam cat de mult i-ar fi placut Tatei, sa cunoasca recunostina naturii in fata respectului pe care il primeste de la omenire.

Dar stiu – ca rezultat al tuturor istoriilor, povestilor, pasiunilor si entuziasmului Tatei- stiu ca pentru nimic in lume, nu si-ar fi schimbat iubirea pentru “modestele” taramuri natale.

Sper ca “gradina” cea vesnica sa semene macar cu “gradina” copilariei!

Sper ca Tata sa nu regrete mult nerabdarea noastra, a celor ce eram, si sa se bucure de fiecare adiere de briza de aer curat, pe care, noi cei care inca mai veghem la ce a mai ramas din paradisul pamantean, o absorbim. Pentru ca nu in zadar, il purtam undeva intr-un cotlon ascuns al sufletului, oriunde ne-am indrepta. 

Trei ani, in care, in fapt nu am fost niciodata fara tine…